U rancuri è una poesia del poeta siciliano Ignazio Buttitta, dedicata ai braccianti e ai lavoratori della terra, costantemente vessati e umiliati dai proprietari terrieri e dai loro gabelloti; l’opera è anche una critica alla figura del poeta stesso che per lui dovrebbe essere principalmente voce degli oppressi.
Buttitta, poeta del popolo che usò la poesia come strumento di difesa della dignità degli umili.
U RANCURI
Chi mi cuntati?
Io u pueta fazzu!
C’è aria di timpesta
u sacciu,
a viru:
u marusu sata i scogghi,
u celu avvampa!
Chi mi cuntati?
iu a paci amu;
e sta casa facci u mari
cu Palermo nte vrazza,
i muntagni ntesta,
e l’aceddi ca passanu e salutanu.
Vuàtri nte città,
nte palazzi moderni
chi cammareri in divisa;
chi fimmini in vestaglia,
beddi,
e i minni ruri.
Nte palazzi e nte città,
quagghiati du piaciri;
chi cani e chi gatti
ca sàtanu nte ammi,
chi ghiocanu nte divani;
chi mancianu comu vuàtri
e cacanu nte gnuni.
Io vi cunsidiru,
e forsi
arrivu a scusarivi:
u privilegiu piaci,
l’aviti nto sangu;
e vurissivu ristari a cavaddu
cu elmu e scutu
e li spati puntati;
crociati di l’ingiustizia,
a massacrari i poveri.
Io vi considiru
haiu a facci tosta!
Sunnu i braccianti chi v’odianu,
i disoccupati a turnu;
all’asta nte chiazzi
ad aspittari un patruni
chi pritenni lu baciulimanu.
Sunnu i senzaterra,
i cozzi cotti o suli chi v’odianu,
vonnu i feudi;
u vostru sangu sigillatu nte carti,
un orbu ci leggi!
I feudi,
chi taliati cu cannocchiali
e nàtanu nta l’aria.
Sunnu latri!
Non lu dicu iu
iddi u diciunu:
“Semu latri,
nnu nzignastivu vuàatri”.
Non lu dicu iu
iddi u dicinu:
“I nostri nanni
i nanni ri nostri nanni
i notri patri
si susevanu all’arba;
facevano a strata a pedi,
turnavanu cu scuru,
durmevanu quattr’uri.
Vuàtri aviti a dòrmiri quattr’uri
zappari quattordici uri
disidirari u pani
torciri i cammisi
stricari u mussu nterra
sputari u sangu di primuna,
vuàtri!
Vuàtri aviti a strinciri ossa i fimmina
sunnàri miseria
lamenti
disipirazioni;
darivi pugna ntesta,
vuàtri!”
Non lu dicu iu
iddi u dicinu:
“Si niscissiru di fossi
i nostri morti
vi nfurcassiru;
v’abbruciassiru vivi!
Vi mittissiru u capizzuni
u sidduni
u suttapanza
i spiruna a valanza
i muschi cavaddini;
e lignati nte rini,
nte rini!”
Non lo dicu iu
iddi u dicinu:
“Facevanu i guerri,
(i faciti ancora
e poveri di dintra
ed e populi di fora)
u re mannava a cartulina,
urdinava a mobilitazioni;
i matri accumpagnavanu
i figghi a staziuni,
i muggheri u maritu;
i picciriddi chiancevanu,
e vuàtri battevavu i manu.
Arrivavanu o campu,
u ginirali faceva a parrata;
u parrinu diceva a missa,
dava i santuzzi,
l’infirvurava:
‘cu mori cca,
acchiana ncelu’,
e ghisava u iritu.
U diceva apposta;
i morti ristavanu suttaterra,
scattavano;
i fimmini si vistevanu a luttu.
si scurciavanu l’ossa;
mmaledicevanu u nfernu,
u paradisu;
i figghi
taliavanu u ritrattu o muru,
u ritrattu du guardianu da ca,
mortu”.
Non lu dicu iu
iddi u dicinu:
“Ci facevavu u monumentu,
ci scrivevavu l’epigrafi;
nomi
cugnomi
gradu:
Morti per la patria!”.
Sgràccanu na bistemia:
“Morti pi patruna!
Pi porci grassi!
Pi lupi!”
Non lo dicu iu,
iddi u dicinu:
“Fineva a guerra,
i vivi turnavanu;
l’orbi
i surdi
i muti,
i pazzi turnavanu;
turnavanu chiddi chi ammi tagghiati,
i sfriggiati,
i senzavrazza;
ci appizzavanu i midagghi,
-i frattagghi o pettu-
e i facevanu sfilari;
a banna sunava:
viva u re!
viva u re!
e vuàtri battevavu i manu”.
Non lu dicu iu
iddi u dicinu:
certi voti chiancinu
si muzzicanu i manu;
io mi cummovu.
“Turnavanu nte tani” dicinu,
“Turnavanu a manciari erba,
a scaricari varrìla di suduri,
a marinari cunigghi magri;
i cunigghi figghiavanu cunigghi,
l’erba non bastava.
Si niscevanu di tani
cu l’ugna i fora,
cu ritrattu du re,
chi banneri tricculura;
chi picciriddi nte crapicchi
c’addattavanu sucu d’erba amara,
si scatinava a carnificina;
ci mannavanu i carrubinieri,
i surdati italiani
a sparari supra i scheletri:
addumavanu cu un cirinu,
finevanu nte chiazzi!
Vineva u carruzzuni,
arrichiggheva a munnizza,
u parrinu a binidiceva:
requièscat in pace,
e a munnizza acchianava ncelu.
Ncelu si riuniva a ‘Corti’:
giurati
magistrati
presidenti,
e facevanu u prucessu:
ascuravanu a parti lesa,
i testimoni,
a difisa;
nisceva a sintenza,
assolti!
Cumparevanu l’ancili;
l’ancili ci mpristavanu l’ali,
San Petru grapeva i porti,
e a munnizzi traseva mparadisu”.
Non lu dicu iu
iddi u dicinu.
Io u pueta fazzu;
caminu supra i negghi,
leggiu nto celu,
cuntu i stiddi,
parru ca luna:
acchianu
e scinnu!
U pueta fazzu:
tessu,
raccamu,
cusu,
scusu;
arripezzu cu fili d’oru!
Adornu,
allisciu,
allustru;
decoru senza culuri!
Ntrizzu ciuri,
appàru artari,
chiantu banneri;
abbilisciu u munnu,
carmu u mari ca vuci!
Sugni un ghiardinu di ciuri
e mi spartu a tutti;
una cassa armonica
e sonu pi tutti;
un agneddu smammatu
e chianciu pi tutt agneddi smammati.
Chi mi cuntati?
iu u pueta fazzu;
amu i tavuli cunzati,
i fimmini,
i piacìri,
u lussu.
Amu u dinari
(a bumma atomica nte manu di l’omu,
nto cori di l’omu
e nun scatta!)
U pueta fazzu,
e vogghiu a paci nta me casa
pi scurdari a guerra
nte casi di l’àutri:
sugnu un cani da vostra razza!
Non mi manca nenti,
non disidiru nenti;
sulu na curuna
pi recitari u rusariu a sira,
e nun c’è nuddu
chi me la porta di ferru filatu
pi nchiacchiarimi a un palu!
Figli di Sicilia
Cosa pensi?